Tantrumurile "de adulti"

Am tot scris si mai am o serie de articole de impartasit despre #grijadesine.

Dar o sa fac un mic "detour" pentru ca as vrea sa va vorbesc(voi cititi, eu in capul meu vorbesc :) ) despre tantrumurile de adulti.

Toata lumea vorbeste despre tantrumurile copiilor. Dar oare cati realizam ca si noi, adultii, avem adesea "tantrumuri de adulti", cum imi place mie sa le zic.

Stiu ca am inceput sa le observ la mine dupa ce am inceput sa lucrez mult cu emotiile mele, si dupa ce am inceput sa pot sa simt furia. Sa o las sa fie si ea parte din viata mea.

Ca foarte multi ani, nu prea exista sau era inabusita. Si cum imi zicea o prietena draga, Oana Tibil: (ea a zis-o mai frumos, dar eu o sa o traduc pe limba mea, ca autenticitatea ma roade): Tre sa treci prin Iad, ca sa ajungi in rai. Si mai exact: Cand incepi sa lucrezi pe a-ti scoate la iveala emotiile, in orice forma de terapie ai practica, intai o sa incepi sa traiesti puternic acea emotie, care ani de zile a fost inabusita si invalidata.

Iar apoi, daca continui pe acest drum, progresul inseamna ca te intorci din nou, sa te "balangani" in jurul medianei.

Si cam pe atunci, am inceput sa inteleg mai bine tantrumurile copilei mele si ca tantrumurile acestea sunt atat de normale…cand paharul nostru emotional e gol. Sau pe alta limba, cand cortexul pre-frontal si-a dat "shutdown", iar controlul inhibitor s-a inchis intr-o camara intunecata si nu mai vrea sa iasa, ca l-ai prea abuzat in ultima vreme.

Si pe urma am mai lucrat ani de zile cu mine ca sa gasesc acel mix care functioneaza pentru mine, ca sa am grija de mine, si poate ca sa am mai rar acele "tantrumuri de adult". Si tot le mai am, atunci cand uit de mine si nu ma ascult. Si daca va amintiti articolul anterior(https://www.artoffeeling.eu/post/despre-cum-sa-ne-tinem-in-brate), ajuta mult sa ai pe cineva alaturi, caci apoi incep sa se rareasca. Insa ele sunt o forma de descarcare, un strigat de ajutor, atunci cand ne e greu si nu mai avem resurse. Caci suntem doar Oameni, si asta inseamna ca suntem limitati ca energie, ca si capacitate cognitiva, etc. Daca ne uitam la copii, din nou, e vital sa-si reincarce bateriille si ei o fac, foarte natural si instinctiv. Si cand nu pot, urla, isi cer drepturile.

Si oare de ce de ei avem atat de multa grija sa o faca, si de noi, uitam cu mare usurinta? Cum sa invete ei sa aiba grija de ei, daca adultul de langa ei nu are grija de el?

Cum sa stim noi, ca adulti, sa avem grija sa ne incarcam bateriile, daca nu am vazut asta la adultii care, cu multa iubire ne-au crescut, insa cu resursele si bateriile pe care le-au avut ei atunci, la dispozitie.

(Si o sa revin cu un articol pe tema asta, ca e importanta)

Oare cum facem sa uitam de noi, atat de des?

Cand ne-am uitat la noi, ultima oara si sa ma intreb: Mie ce-mi place, ce-mi face inima sa zboare, sufletul sa tresalte si mintea sa viseze?

Ce ma umple de mine?

Cei care simtiti sa impartasiti, m-as bucura tare sa aud in commenturi, niste raspunsuri.

Cum zice prietena si partenera mea "de vindecari", Roxana Petre in workshopurile ei despre copii " Cand sunt cel mai rau, atunci au nevoie cea mai mare nevoie de noi".

Dar ca sa le putem fi alaturi , e nevoie sa ne fim noua alaturi in primul rand. Cum? Raspunzandu-ne la intrebarile de mai sus, si punand in practica.

Asa-i si cu adultii, cand sunt cel mai rau, au nevoie de cineva alaturi!