Sufletul meu imprastiat

Periodic sau chiar zilnic, uneori, imi iau timp sa stau cu tine, sufletul meu imprastiat! Te iau cu mine-n cada, alaturi de un pahar de vin sau niste struguri cu nuci.

Am grija de tine, te mangai, te alin, te ascult. Si mai mult de atat: te accept si te iubesc exact asa cum esti!

Iti pun muzica, rad cu tine sau de tine. Stau in prezent, doar cu tine uitandu-ma adanc in ochii tai goi...asteptand sa-i umplu cu acceptarea si aprecierea mea. Sa le dau incredere, sa le dau glas, sa le dau suflet si pofta de viata!

Atata timp m-am luptat cu tine, sa te scot din viata mea, desi tot ce-mi doream era sa te iubesc, sa te accept, asa cum esti, dezgolit!

Cu impulsivitatea ta, cu lipsa ta de punctualitate, cu entuziasmul si pasiunea ta pentru anumite lucruri, cu al tau vesnic prezent si prezentza, cu a ta atentie la detalii personale, la poveste, cu emotiile pe care le emanai la orice pas, mai putin atunci cand te pierdeai in frici si griji. Cu curiozitatea ta, cu dorinta ta de evolutie si de a-i ajuta pe cei dragi, cu dorinta ta de comunicare sincera....si mult prea protectoare in acelasi timp, cu adhd-ul si furia ta, cu incapacitatea ta de a zice nu, de frica sa nu ranesti....sau cine stie, sa nu fii ranit...

Si a fost dureroasa lupta asta continua din interiorul meu, in timp ce mintea-mi spunea NU...din frica... justificata poate,

...alta parte a sufletului spunea da. Dar si mai dureroasa, incercarea de a te da la o parte.

Neputinta de a-ti transmite ce simt, de a comunica cu tine, suflet ranit; incercarea de a te scoate cu forta dintr-un loc pe care ti l-ai castigat in interiorul fiintei mele. Nu stiu daca justificat sau nu, insa cu siguranta, te simt acolo si esti o parte importanta din mine. O parte care se lupta demult sa iasa la iveala.

Si uite ca am ajuns sa fiu confortabila cu lipsa mea de punctualitate, desi mereu m-am criticat pt asta. Sau cu... 'imprastiatul' meu prin viata si prin casa, de multe ori.

Si toate astea ma ajuta, mai ales in terapiile mele, in munca mea cu alti oameni, dar si in viata personala, ca am luat presiunea de pe mine, din nou.

Acceptarea acestei parti din mine, a sufletului meu imprastiat cumva m-a facut sa fac ordine, atat in viata mea personala cat si in locul in care traiesc sau muncesc.

Si aduce usurare, caci a fost cumplit sa trebuiasca sa ma ascund, sa nu transmit, sa nu pot vorbi despre asta. Dar cel mai cumplit a fost sa incerc sa ma oblig sa nu mai simt, sa resping partea asta din mine. E aievea sa crezi ca asa ceva e posibil. E mai rau ca o lobotomie, ca acolo sunt sanse sa nu-ti amintesti :). Suntem oameni iar asta ne face susceptibili simtirii si trairii. E "Omenesc, prea omenesc" dupa cum spunea Nietzsche.

Sau dimpotriva, sa simt ca nu mai exist in timp ce ignoram aceasta parte din mine. Ambele extreme sunt cumplite, aproape de nefiinta.

Dar acum, desi mai sunt zile in care avem de impartit chestii, ne certam, ne deconectam...si uneori doare, doare ca naiba... si as vrea sa pot extirpa partea aceea din mine, caci necomunicarea si neacceptarea ei imi face foarte mult rau, nu pot sa zic ca regret faptul ca se afla acolo.

Lipsa prezentei autentice si prezenta fricii...imi fac rau! Ma paralizeaza. Ma transforma in ce am vazut si nu in ceea ce sunt. Si nu mereu identific frica.

De o vreme incoace, insa, in zilele cu soare, zilele in care am grija de tine, suflet pierdut, pot si doar sa te iubesc, sa te accept si sa fiu eu....doar eu, in preajma ta. Caci n-as putea trai fara a fi eu. A fi libera, libera de conventii si inhibitii sociale. A fi libera sa iubesc, sa ma iubesc si sa ma aleg pe mine... Uite asa, redevin din ce in ce mai mult eu. Te integrez tot mai mult in fiinta mea, asa cum esti, cu bune si cu rele.

Acel EU pe care-l stiu, echilibrat, cu rabdare, care se accepta si-i accepta astfel mult mai usor pe cei din jur. Si mai ales: autentic si vulnerabil! Si cu incredere in oameni!

Si nu ratez ocazia sa-i fiu recunoscatoare clientei mele dragi pt ca mi-a reamintit asta despre mine! Caci cu totii, invatam, impreuna! Si putem alege cu ce sa ramanem, sa pastram ce ne ajuta si sa dam drumul la ce nu ne mai e de folos!

Stiu, usor de zis...foarte de greu de facut, in practica. Chiar si pentru subsemnata, aici de fata!

Si bineinteles, scurta reamintire...viata e scurta: merita traita! Dar in acord cu valorile personale si umane! In acord cu ceea ce putem sa ducem sau sa ne asumam, la un anumit moment in timp! De asta e important sa ne cunoastem!

Tu cum ai grija, de tine, Suflet?