Separari sau pierderi

Stiti durerea aceeaa a pierderii? Atunci cand iti simti sufletul imprastiat in mii de bucati si ai nevoie de tine, de suport si de timp ca sa ti-l reintregesti? Si frica e atat de mare incat pare ca nu se va mai intampla niciodata.

In care vrei sa dispari undeva si sa nu mai existi? In care pare ca tot se dezintegreaza inauntrul tau si inca nici n-ai simtit ce e mai rau?! Iar daca ai mai trecut prin asta, stii ca urmeaza si mai rau? Momentele alea in care vrei sa te ascunzi sub un munte care sa te tina in brate si sa te protejeze?! Ca si cum ai avut doar un vis urat?!

Uneori....apare o persoana care ne poate ajuta sa resimtim acea reintregire a sufletului, a fiintei noastre complete....si daca planetele se aliniaza, ne regasim acel sine interior cu care mai mergem mai departe prin viata.

Alteori, poate persoana apare si dispare din viata noastra si atunci pare ca totul se darama, din nou.

Si avem nevoie sa invatam ce ne luam din acea experienta....cum, poate, reusim sa schimbam macar un sg lucru cat de mic pe care nu l-am facut in relatiile anterioare...sa schimbam macar putin patternul de interactiune?

Cum ar fi...sa inveti sa repari, sa ceri, sa spui ce si cum doare, sa lupti pentru ceea ce-ti doresti chiar daca nu pare usor?

Sau dimpotriva, sa stii cum si cand sa renunti?!

Alteori, cand sinele f imprastiat, reintregim sinele in terapie, ca sa mearga in lume si sa poata gasi altele astfel de persoane, care sa-l reintregeasca?!

Tu, cititorule, ce ti-ai dori sa inveti intr o astfel de situatie?!

Toata lumea care a trecut printr-o despartire, stie, cu siguranta, ca dor ca naiba.

Iar unele, chiar lasa urme adanci, si pe vecie, daca nu sunt suprascrise intr-un mod sau altul.

Si e normal sa doara. E ca si cum s-ar rupe ceva din tine. Unele despartiri pot distruge vieti, iar altele sa ne faca sa mergem mai departe. De durut...dor oricum.

Pare ca oamenii tind sa aiba mai multa grija de ei cand sunt singuri, decat atunci cand sunt intr-un cuplu. Probabil si pt ca au timp. Si daca nu ar face asta, ar muri. Singuratatea e crunta. Si cea in 2, si cealalta.

Si inca ceva, chiar daca o perioada e greu sau foarte greu, dupa o despartire, si poate parea ca stagnam sau chiar regresam, la un moment dat crestem peste ceea ce am fost inainte, daca persistam. Asta nu inseamna ca nu doare

Si ne recapatam din nou, capacitatea de-a aduna relatii sanatoase in jurul nostru. Relatii care sa ne sustina procesul de a redeveni noi.

Nu vreau sa vorbesc despre crestere, caci nu vreau sa fie resimtit ca o presiune, acest proces, ci terapia insasi e un proces in care redevenim varianta noastra cea mai buna si ne putem manifesta potentialul in felul propriu si personal, cel putin din perspectiva umanista.

Vedeti merele din fotografie?

....cam asa e si cu relatiile: avem nevoie de noi, impreuna, dar avem nevoie si de distanta, de dor si de noi insine. Sa ne pastram structura interioara... Avem nevoie ca sa fim bine cu noi insine, sa ne vedem si acceptam exact asa cum suntem si atunci, pana la urma, vom face alegerile corecte pt noi. Ba mai mult, ele vor veni, natural in viata noastra, in momentul in care ceva cat de mic incepe sa se schimbe.

Si ...in relatii, avem nevoie de conexiune umana, ca de aer. Iar asta e o provocare a societatilor dezvoltate....ajungem sa ne indepartam mai mult unii de ceilalti, decat sa ne apropiem. Si asta doare.

Si stiu, pare lung si anevoios procesul. Si chiar e sinuos, uneori, cu regresii si stagnari, insa cu suportul potrivit, se pot trece muntii.

Si asta ma duce, la o credinta reinnoita de curand, caci cu omul potrivit alaturi, poti trece muntii! Poti face, practic orice, iti doresti cu adevarat, sa faci!

Aici e linia fina...ce ne dorim cu adevarat, de fapt?

Indraznim sa ne asumam ceea ce simtim cu adevarat?!

Stim incotro? Care e calea?