Prima zi de scoala sau Povestea noastra cu cititul

Mie mi-a placut sa citesc de cand ma stiu. E o valoare importanta pt mine. Mai exact din cls a a 2a, cand mi-a cazut in mana o carte foarte nepotrivita, pentru varsta mea de atunci,  o carte de Sydney Sheldon.

Pe atunci nu supraveghea nimeni ce citesti sau la ce te uiti la TV. Se bucurau daca ii lasai in pace sa-si faca treaba, de adulti! Iar pentru mine a fost prima mea experienta pozitiva cu cartile...A fost wow ca am reusit sa termin o carte atat de groaza. Iar asta m-a facut sa mai vreau sa citesc si alte carti. N-am mai continuat in aceeasi nota, n-am mai avut apoi cutiozitatea sa citesc nici macar o carte de Sandra Brown. Dar am citit tot ce-mi pica in mana. In principiu tot ce aveam in biblioteca, mai putin Sandra Brown.

Imi place si acum sa merg sa hoinaresc prin biblioteci, sa-mi aleg carti de imprumutat si sa vreau sa le iau pe toate cu mine, acasa. Sa fiu curioasa in ce lume nestiuta ma poarta mereu! Sau in librarii...sa le iau la rand si sa citesc cate putin din fiecare, sa vad pe care simt sa o iau acasa, cu mine. Dar n-am mai facut asta de foarte mult timp....

Da ...ador cartile. Am adunat atatea de-a lungul anilor, dar niciodata n-am reusit sa citesc cat as fi vrut. 

Sper sa traiesc suficient de mult cat sa apuc sa reiau iar toata literatura universala, dupa ce-mi mai cresc copiii si sa ma las inspirata.

Insa ...cu copiii, ne luptam cu cititul de ceva vreme. Cea mare fuge de el ca de un demon. Simte presiune. Inca nu a descoperit placerea citittului. Deocamdata, il vede doar ca pe o corvoada!

Iar cea mica imi cere la 11 noaptea sa citim din cartea cu literele. Universul asta e sucit rau de tot...nu-i asa? :))

Eh...nu-i sucit ...stiu eu bine, ca totul are un sens si o explicatie, undeva, ascuns bine. Doar sa avem suficient spatiu mental sa-l putem percepe!

Asa ca in ultima vreme, ne-am straduit sa facem anumite schimbari in viata noastra, si emotionale si faptice. Caci orice munca cu emotiile, se concretizeaza intr-un final, tot in actiuni. Doar ca , doar atunci cand chiar suntem in stare sa le facem. Din acel loc de impacare, sa-i zicem asa. Cu mai multa usurinta!

Asa ca nu mica mi-a fost din nou uimirea, cand o aud pe a mea, cea mare: Mami, am citit azi din cartea Willy Wonka si mi-a placut! Eu in gandul meu,: Aleluia....poate totusi totusi va ajunge si ea sa iubeasca cititul. Caci beneficiile lui, le cunoasteti cu totii: dezvolta imaginatia, creeaza sinapse noi, imbogateste vocabularul si cate si mai cate.

E drept, e in Romana, pana acum citea doar in Engleza. Dar e un inceput...un inceput de care va fi nevoie sa ne tinem, cu totii! Un obicei care sa devina tot mai placut. O mica licarire de speranta s-a trezit in sufletul meu, vazand ca poate poate i se va trezi placerea de a citi, care, sper eu, vine apoi in subsidiar cu placerea de a studia.

Si mai apoi, cu a-ti putea alege ce sa faci cu viata ta, astfel incat sa te simti implinit si multumit. Caci e important sa-ti placa ce faci zi de zi si sa le faci cu un anumit nivel de suport si provocare, potrivite pt propria persoana!

Caci pe mine m-a purtat prin locuri foarte bogate in imaginatie aceasta pasiune cu care am crescut, de printr-a doua. Si mereu mi-a dat mereu perspective noi si diverse asupra vietii si asupra relatiilor.

Cumva, candva prin adolescenta, cand nu mai stiam ce sa fac, mai cautam o carte, caci stiam ca fiecare noua carte are sa ma invete ceva nou. A fost modul meu de a-mi cultiva speranta, ca si copil, atunci cand nu mai era de unde.

Bine, mereu mi-au placut cartile incarcate de emotii, evident :).

Ai vreo carte pe care ai vrea sa o impartasesti cu mine, draga cititorule? Sunt foarte curioasa si astept un coment sau un mesaj despre care e cartea ta preferata? Sau cartea care te-a impactat cel mai mult?

Cartile mi-au intarit convingerea, ca orice se poate rezolva, cat timp cauti suficient... pana gasesti cartea potrivita!

Practic, cartile m-au invatat sa NU RENUNT! Caci e mereu o solutie! Sa nu renunt la mine, sa nu renunt la a TRAI cu adevarat! Sa cer in continuare, pana primesc ce am nevoie, de la viata. Pana invat cum sa primesc tot ce am nevoie.

Sa nu renunt la a fi ceea ce sunt, asa IMPERFECT de perfecta, desi recunosc ca uneori e al naibii de greu!

Iar astazi, cred ca asta e calitatea care ma face pe mine ceea ce sunt: ca nu renunt!

Nu renunt nici la mine, la a avea grija sa-mi fie bine ca sa pot sa fiu acolo si pentru clientii mei, sa-i insotesc cu acel dram de speranta, de care au nevoie pt a face inca un si inca unul, pana urca scarile singuri!

Caci asta ne dorim, ca terapeuti, ca ei sa ajunga sa poata urca scarile, singuri! Si sa se inconjoare de persoanele potrivite, alaturi de care sa-si care greul.

Si de asta probabil ca-mi doresc sa transmit aceasta valoare, mai departe si copiilor mei!

Iar tu, cititorule, cu cine-ti imparti azi, greul? Cu cine mergi alaturi in a invata cum sa ai grija de tine si aa te bucuri de viata?