Prezenta, nu perfectiunea

In fiecare zi ma gandesc la cum as putea face mai bine in toate terapiile si relatiile mele.

Si am zile in care chiar nu pot, nu am energia aia in plus pe care sa o pun in munca sau in relatiile mele.

SI uneori e justificat că nu o am, căci poate corpul îmi dă niște semnale, cum ar fi că poate m am obosit un pic...și m a pus la pat, 2 zile, daca nu m-am oprit singura.

De cele mai multe ori...de când mi am recăpătat somnul și fetele nu se mai trezesc așa des, nopțile, stau relativ bine cu nivelul de energie.

Dar mereu imi pare rau, atunci cand nu pot ca azi, n-am putut mai mult.

Dar de fapt, si e ceva ce vedem si in sedinte adesea: ceea ce conteaza cu adevărat e PREZENTA, nu PERFECTIUNEA! Asta face in cele mai multe cazuri o terapie reușită sau nu. Pentru că atunci, când ești acolo, prezent, cu clientul tau, 100÷ îl simți și poți să-i fi alaturi și să-l ghidezi autentic.

Uneori s-ar putea sa gresim intrebarea sau raspunsul, dar daca suntem acolo, 100% putem repara, că vom observa că ceva s-a rupt. Putem merge cu clientul in ritmul lui si sa-i simtim ritmul.

Dar uneori pur si simplu nu putem pt ca nu ne-am incarcat nici noi. Si atunci imi dau seama ca paharul meu e gol. Si ca are nevoie de re-fill(re-umplere)

Si stau in starea aia( nu mult, ca nu-mi permit), apoi cer…

Dar de obicei, obosesc cerand sau fiind prea preocupata de ceilalti si apoi am nevoie sa primesc.

Si cer poate prea mult! La cine pot sa cer! Si de obicei aia e o singura persoana. Partenerul meu. Si poate e mult pt el…Asa simt eu.

Ca el simte altceva, el simte ca el nu da destul. Si acolo ne impiedicam! Si apoi, fie ne conectam, fie ne ciocnim intr-un fel sau altul. Pare f fin tiparul nostru…dar si daca nu ne certam ca orbii, nu inseamna ca nu avem si noi tiparul nostru de deconectare de la cuplu. Că toate cuplurile din lumea asta.

Iar asta se intampla de obicei din nesiguranta, din nesiguranta mai mare sau mai mica a unuia dintre parteneri.

Dar uneori, se poate că nu reconectam tocmai prin cearta. Conflictul nu e nociv, in sine, ci rolul lui e de a aduce claritate și de a seta niste limite, probabil.

Dificultatea cea mai mare e că, pentru multi dintre noi, conflictul pare a fi sfârșitul lumii!

Știu când și pentru mine era așa, în trecut. Intre timp am învățat să mă cert, adică să fiu foarte confortabila in conflict(n-ai cum sa faci terapie de cuplu daca nu înveți și asta:)), și totuși să reușesc să uit din nou, când devenea ceva foarte de speriat pt relația mea. Sau aveam resurse puține.

Insa el poate fi ceva foarte constructiv, când învățăm cum să-l purtam, sa nu ne ranim prea tare vorbind despre cum trăim noi experiența sau daca o facem, sa știm să revenim pe urmă.

Și pentru că am fost incurajata să vorbesc din experiența mea, de terapeut ca și om, o să dau exemple din trăirile mele, căci alea mi le cunosc cel mai bine. Iar ele mă ajută, uneori sa pot rezona cu ce simt clienții mei.

De cate ori sufletul clienților mei sufera, ochii mei varsă lacrimile pe care le-ar fi vărsat părinții lor, daca ar fi putut să le vadă suferința.

Știu că într-o terapie de cuplu, a observat o partenera de cuplu ...că intensitatea lacrimilor mele era cam pe măsura intensității durerii iubitului ei, intensitatea pe care o simțea și ea.

Și pentru că discuția a pornit de la: cum au grija terapeuții de ei înșiși, ca sa poată fi acolo, pe deplin, cu clienții lor: acesta e unul dintre moduri: sunt AuTENTICI. Adica arata și spun ceea ce simt și gândesc!

Nu e ceva care se practica, dar eu plâng ușor și de bucurie și de tristețe. De bucurie, mai ales. Plâng și de nervi ...sunt prietena buna cu apa vieții care ne și transporta cortizolul afara din corp. Și nu ascund asta, in nicio terapie ...că nu as mai putea fi autentică ..

Iar rolul meu acolo, e tocmai sa i învăț pe alții cum să trăiască cat mai aproape de ei înșiși, adică a fi și ceri cu ei, și apoi și cu cei din jur. Iar asta in sine, aduce foarte multa ușurare in a trăi!

Dar nu mă ascund de lacrimile mele, pentru că ele varsă apa empatiei ...sunt lacrimile de empatie ale acelor părinți care nu și-au putut vedea copilul, la momentul repectiv așa cum avea nevoie!

Sper să găsească și copiii mei lacrimile acestea, de empatie și suport, in ochii cuiva!

Iar asta nu e ceva ce se preda la facultatea sau oriunde altundeva. Insa, e ceva ce e parte din mine, aceasta empatie și exprimarea ei, așa că inhibarea lacrimilor, atunci când vin din empatie reala, ar fi ceva non autentic.

Și asta mă face și să rămân prezenta și empatică cu durerea clientului meu! Ceea ce, e in sine vindecător!

Căci de aia contează atât de mult prezenta, și nu perfecțiunea, tocmai pentru a simți emoțiile reale ale clientului și a știi cum îl poți alina, cum îi poți crea și oferi acea experiență creatoare de speranță, care să-l facă să mai încerce și cu alții să fie el însuși? SI sa trăiască experiența de a fi privit cu acceptare și poate chiar admirație, pentru ceva ce el credea că e total greșit în interiorul lui!

Dar da, e nevoie ca terapeutul sa aibă și el resurse, pentru asta. Iar una despre resursele despre care am vorbit azi e Autenticitatea!

Iar data viitoare vom vorbi despre resursele pe care le luam din relații.

Voi vă cunoașteți resursele? Care va ajuta sa vă faceți meseria cu ușurință? Sau sarcinile de părinți?

Ce va ajuta să luptați cu perfecțiunea?! Acest dușman al flexibilității?

Știai că și în alte domenii și cariere, prezenta de fapt te ajuta sa faci lucrurile mai bine? Atât de bine cât poți tu, in momentul respectiv?