Pierderea identitatii intr-o relatie

Cu e sa nu mai fii, si cum e sa revii la viata - sa existi, din nou, acelasi si totusi, altul?

Daca tot e ziua mea azi si implinesc frumoasa varsta de 37 de ani, azi voi vorbi despre cine sunt…sau cine nu sunt?!

Ati ghicit! Azi e despre pierderea identitatii intr-o relatie.

Despre cum ne pierdem in relatii si uitam de noi si de cine suntem.

Si ce se intampla cu noi, cand nu mai stim cine suntem? Nu mai putem gusta viata, nu mai simtim gustul merelor coapte, sau a slaninei cu ceapa, sau a paharului de vin cald…la "gura sobei", langa un carnat uscat si bine afumat luat din camara de unde-ti venea sa fugi la cat e de frig …

Sau cum spune o carte a fiicei mele mari primita de la o pers f draga mie, o a 2-a mama: "Ursuletul nu mai linge miere"

"Toate par la fel…"pana si Parazitii au o piesa despre asta :).

Iti suna cunoscut?

In timp ce psihologia sociala ne arata ca ne formam in relatii si nu putem exista fara ele si e foarte benefic dpdv al sanatatii mentale sa constientizam ca avem nevoie de oameni dragi noua prin preajma, exista si celalalt pericol - de a te contopi intr-o relatie.

De a deveni unul cu celalalt, de a simti ce simte el(sau ce credem noi ca simte): de ex salvatorilor le place sa creada ca ceilalti au nevoie de ei, ca ceilalti sufera si au nevoie sa fie salvati(bineinteles, de obicei, totul la un nivel foarte inconstient).

De a fi tot timpul impreuna si a face totul impreuna, iar cand nu se intampla asta in masura in care are nevoie anxios-dependentul, ne rupem. Asta inseamna dragostea, uneori, pentru cei cu un stil de atasament anxios-rexistent, cum ii zice literatura.

Insa, din punct de vedere a cuplului, aceasta simbioza, ne face sa ne pierdem indetitatea, sa faci mereu cum vrea celalalt, sa fii mereu preocupat de nevoile lui si sa UITI DE TINE.

Asta pentru cei care si-au descoperit identitatea proprie inainte de a intra intr-o relatie, caci uneori se intampla sa nu fi apucat sa-ti descoperi identitatea si sa plonjezi direct, ca un cameleon in a te transforma in tot ceea ce-ti pare ca ar fi placut pentru celelalalt.

Iar asta nu e intotdeauna placut si pentru tine, intr-o masura extrema. Doar ca rar se intampla sa realizam asta, si uneori, prea tarziu.

Si aceasta simbioza ne face uneori sa alunecam si mai departe, sa ne izolam tot mai mult cu ajutorul cuplului, cerand totul de la partener/a: sa fie confident/a, sa fie romantinc/a, sa fie sprijin, sa fie prieten/a, iubit/a , etc.

NOTA: Acelasi lucru, pierderea identitatii, se poate intampla si dupa ce devii mama, sa creezi o simbioza cu copilul sau sa intri prea mult si sa ramai doar in rolul de mama si uiti complet de cel de femeie, sotie, prietena, dar despre asta, vorbim in alt articol.

Si voi reveni intr-un articol viitor cu " Cum ne construim o relatie sanatoasa cu o dependenta eficienta/constructiva de celalalt?"

Sunt curioasa cati va regasiti in descrierea de mai sus? Si revin la intrebarile "vesnice": Cine sunt eu? Ce-mi place mie? Ce-mi aduce mie acel zvac de placere care e doar al meu uneori?

Cand voi stii sa-mi cultiv periodic si sa-l pot integra in stilul de viata acel "zvac" care ma face sa ma simt eu, nu voi mai avea sa mi-l ofere altcineva, el va fi prezezent pur si simplu in viata mea de cuplu si in celelalte relatii.

TU cum obtii acel "ZVAC" al tau, care te defineste, te face unic(in mintea si sufletul tau)?

Atentie: asta nu inseamna, in izolare neaparat - relatiile diverse sau/si semnificative sunt o sursa de implinire in viata - ci doar sa nu astept de la ceilalti sa-mi dea ceea ce eu nu pot primi.