Nu credeam sa-nvat a mai iubi vreodat'!

"Nu credeam sa învăț a mai trai vreodată!"

Vă amintiți versul? Știa el ce stie, autorul. De multe ori credem că trăim, însă poate doar mergem prin viață, așteptând că lucrurile sa se întâmple. Căutând și sau așteptând ceva, ce nu știm cum arată și cum se simte! Dar știm, că atunci când îl găsim, ne oprim și din căutat și din așteptat și doar TRAIM! IUBIM! SAVURAM fiecare clipa!

Cam așa a fost și poveste de mai jos:

"Sunt foarte recunoscător ție, mai ales, și universului ca ai luptat pentru noi într-un moment în care speranta mea pentru viața pe care acum o avem, era foarte scăzută. Mă rog în fiecare zi sa nu mă pierd în detalii, să nu uit sa apreciez ce avem și să mă bucur cu tine si pentru tine cand e nevoie.

Sunt prea puține cuvinte sa poată creiona ce simt..."

 (Male, 45)

Uneori, ceilalți ascund în interiorul lor atât de multe sentimente, pe care le simt zi de zi, însă care nu ies afara, decât rar sau mai mult prin fapte acțiuni, decât verbalizare.

Iar asta cred că e o diferență majoră între bărbați și femei, sau între terapeuți și ingineri! Ca sa nu generalizez, prea tare :))

Știți bancul cu 'asemanarea dintre un inginer și un câine'? Amândoi au privirea inteligenta, dar nu se pot exprima :)

Acum, dincolo de gluma, as vrea sa scot cumva în evidență faptul că există aceste diferențe între noi, și că uneori nu știm ce e in interiorul nostru sau nu putem asocia cuvinte emoțiilor pe care le avem, mai ales atunci când acestea sunt copleșitoare. Însă ele sunt de cele mai multe ori, acolo, doar că sunt acoperite de frica, neputință și altele.

Dar uneori cu terapie, alteori fara, învățăm și să punem in cuvinte tot ceea ce simțim și să-l și exprimăm, ca celălalt să și audă! Căci uneori, simțirea nu mai funcționează... Și vrem cu orice preț să auzim cuvintele, deși atunci când ne simțim în siguranță, de cele mai multe ori, simțim! Și nu mai avem nevoie de cuvinte!

Vorbirea are doar câteva mii de ani, pe când omul pe pământ are milioane.

Și cam in orice relație, care funcționează sau in care cei 2 se hotărasc sa incerce sa repare, unul dintre ei va face eforturi mai mari, la un moment dat. Iar când vindecarea se produce, incepem sa vedem și eforturile celuilalt, pentru că știm să le și cerem. Și celălalt le face, doar că atunci când suferința și foamea de iubire e foarte mare, nu le putem vedea. 

Pentru tine cum e? Cum îți dai seama când foamea ta de iubire devine mare?