Iubirea nu e de ajuns

Il mai intalnisem in diversele carti de dezvoltare personala, insa, azi, l-am auzit din gura unei prietene foarte dragi...si apropiata cu care ne stim demult si cu care am impartasit dintotdeauna subiecte comune.

Si totusi, azi, m-a atins aceasta realizare a ei...care, evident, nu e ceva nou, pentru mine, ca terapeut de cuplu.

Pentru ca majoritatea cuplurilor nu se despart din cauza lipsei iubirii. Ele se despart din cauze...oricare altele decat asta. Bine, aici intram intr-un subiect si mai complicat: cum definim iubirea?

Acel lucru care a determinat crime si cate alte motivatii gen razboaie care au stat in spatele ei...si care a fost din mosi stramosi analizata si explicata si re-explicata si cercetata, in zilele noastre.

Insa, cumva, fiecare sau majoritatea stie cum se simte. Si aici e de discutat cat pentru o alta postare, asa ca voi trece mai departe.

Is foarte curioasa...ce trezesti in voi: "Iubirea nu e de ajuns? "

Pentru ca voi explica mai jos ce inseamna asta din perspectiva terapiei de cuplu si mai apoi, ce trezeste in mine.

Ce vrea sa zica asta e tocmai faptul ca acel sentiment minunat si adorat numit 'iubire' nu e de ajuns sa tina un cuplu impreuna. Ca celalalt poate sa se simta foarte neiubit, chiar daca e intradevar iubit.

Ca orice parinte, dupa cum stim, isi iubeste copiii, insa asta nu a impiedicat unele abuzuri sau greseli. Asta pentru ca noi am invatat sa iubim si sa fim parinti, de la parintii nostri. Iar ei de la ai lor.

Si din pacate, sunt atat de multe automatisme in alegerea partenerului, incat e greu...si atunci cand vrei altceva, sa poti sa navighezi printre toate aceste 'mosteniri', de multe ori necerute si nedorite. E greu, fara a fi constient de tine, de ce faci ceea ce faci, cum faci...etc etc

Era o vreme cand, in naivitatea mea, care cu tot IQ-ul, uneori, ma caracterizeaza, credeam ca pot sa vad dincolo de subiectivitate. Pe cand a venit viata mai apoi ca sa-mi arate cu cata subiectivitate inca n-am avut de-a face, din trecutul meu. Oricat am incercat sa previn. M-am concentrat doar asupra a ceea ce stiam, ce credeam. Pentru ca restul, Inconstientul, nu se vede.

Iar a fi precoce inseamna sa dai cu capul repede...prea repede cateodata. Asta a fost si atu-ul, cat si calcaiul meu a lui Ahile. Si toti avem din astea: atu-uri care uneori ajung sa ne incurce.

Cam asa e si cu relatia de cuplu: la un moment dat, pe fond de stres, oboseala, lipsa de grija de tine, etc incepem sa observam mai mult tocmai acele lucruri care ne deranjeaza. Care, poate, uneori erau tocmai cele care ne impresionau si ne atrageau la persoana de langa noi, nu-i asa?

Fascinant, nu? Multa vreme n-am putut pricepe cum se poate asta: Cum poti iubi si uri in acelasi timp?

Pai...e simplu, teoretic: pe fond de scadere a conexiunii in cuplu, care vine de cele mai multe ori din lipsa atentiei indreptate inspre cuplu, pentru ca 'altele' sunt mai importante ca si job, etc etc creste si incidenta burnoutului.

Bine, burnoutul in sine, vine din alte cauze: de ex diferenta intre ce simti, ce-ti cere corpul/mintea/sufletul sa faci si ceea ce chiar faci sau nu faci, intr-un final.

Sau chiar din distantarea in cuplu. Pentru ca distantarea in cuplu nu e in acord cu ceea ce-si doreste mintea si trupul nostru, intrucat suntem animale sociale, deci cautam neincetat conexiunea umana de care avem nevoie, aproape ca si corpul de aer, ca sa beneficiem de sanatate mentala.

Si mai e ceva: conexiunea in cuplu sau simplu, conexiunea cu o fiinta umana linisteste sistemul nervos si astfel, putem lua decizii in acord cu ceea ce suntem. Iar asta ne scapa de un stres in plus care vine, apoi sa ne fure foarte multa energie.

Energie care e data, in primul rand de conexiunea autentica intre 2 oameni.

Asa ca...indemnul zilei de azi vine inspre a avea grija de relatiile importante din viata noastra, pentru ca ele ne dau intr-o oarecare masura seva vietii: puterea de a duce emotii dificile, puterea de a nu pierde speranta, puterea de a fi generos, puterea de a iubi si a primi iubirea din jur, puterea de a-i vedea pe ceilalti si pe noi, in acelasi timp.

M-am intalnit cu 2 oameni foarte importanti pentru mine, azi...si m-am bucurat sa ii vad atat de maturi, desi stiu ca nu le e usor, atat de deschisi...intr-un cuvant: atat de constienti, atat de ei si de noi! Ca-mi era dor. Nu intamplator ajungem in relatiile in care ajungem...si nu intamplator ramanem in unele dintre ele.

Interactiunea umana duce inspre o invatare continua si o evolutie frumoasa, cat timp putem sa primim si sa dam, fara sa contabilizam una sau cealalta. Insa, in fctie de credintele carate cu noi de secole, de lipsa de atentie inspre ceva, de ranile noastre, unele, carate in spate din multe relatii si multe generatii putem sa sustinem acest proces natural si uman inspre vindecare sau nu.

Uneori avem nevoie de ajutor si asta e la fel de normal si natural. Si e important sa stim cand sa cerem ajutor si cand sa ne descurcam singuri. Si tocmai despre asta ne invata Cercul Sigurantei, care are in spate Teoria atasamentului: despre cum obtinem siguranta in relatii, siguranta asta datatoare de energie.