Despre limite în relația de cuplu

Lipsa limitelor e una dintre greutățile pe care le cara azi adolescenții noștri în spate. Și unii dintre noi, adulții!

După cum foarte fain reiese din ultimele discuții și sedinte pe care le am cu clienții mei, a pune limite nu înseamnă nici respingere, nici 'a fi rau' sau punitiv/autoritar. Ci atunci când ele sunt asumate(adică ești constient că asta vrei/e important pt tine, ca sa poți funcționa mai fara stres), ele aduc claritate și liniște, atat pentru adulți, cât și pentru copii.

De ex: Vreau sa stau șingura!  Dar asta nu înseamnă respingere, ci înseamnă doar ...poate: Am nevoie de timpul meu, de timp cu mine, sa lucrez, sa gândești, sa+mi aud gândurile și emoțiile, etcȘi nu, că nu mai vreau sa stau cu tine, că m-ai supărat sau n-ai făcut ceva bine. Și nici că nu te mai iubesc. Te iubesc și tocmai de asta aleg sa am grija de mine, cerandu-mi nevoile și discutandu-le cu tine. Uneori am nevoie sa stau cu tine, și doar cu tine, și uneori am nevoie sa stau singura. Și e normal!

A pune limite poate înseamnă și doar: Vreau, îmi doresc asta? Tu ce zici? Tu ce vrei? 

Iar dacă pentru celălalt nu e la fel de important, atunci va alege să-ți împlinească nevoia sau dorința sau veți găsi o solutii sa le împliniți pe ambele. Iar când amândoi știu la ce sa se aștepte, e mult mai 'stress free' interacțiunea și va puteți bucura de ea.

Pentru că e normal sa avem dorințe și nevoi. Și să cerem îndeplinirea lor, căci altfel nu avem nici noi de unde oferi.

E la fel de normal sa CEREM, pe cât e a DA. Și celălalt se simte bine când i se cere ceva.

Și o să dau aici un exemplu din viața mea de cuplu:

Eram la un moment dat, mai hac...mai supi in urma unor evenimente. Și eu știu să mă reglez mergând pe munte.

Și cum nu prea reușeam să zic ce mă doare, ca sa mă simt și înțeleasă, iar partenerul meu era cam speriat de durerea mea...adică se simțea vinovat, nu prea reușea să fie acolo. Vinovăția îl bloca sa mă vadă pe mine, cu emoțiile mele. Și atunci eu nu-l simțeam că poate să fie prezent pentru mine.

Iar atunci tendința mea e de a pleca 'sa mă rezolv singura'.

O precizare, aici: Ca adulți maturi, știm să  ne reglam și singuri, și e sănătos, dar cea mai naturala și la indemana metoda de reglare e în cuplu, și asta face și cuplul mai puternic, pe termen lung.

De ambele avem nevoie, în viața noastră.

Așadar, eram puțin cam deconectați, atunci. Și eu tot încercând să găsesc soluții să-mi revin de acolo, tot ziceam că vreau pe munte. De fapt, voiam liniștea și conexiunea cu mine pe care o trăiam acolo. Simțeam ca-mi trebuie forte proaspete sa mă pot întoarce în relație. Și la un mom dat, partenerul meu zice: pai du-te.

Să ne înțelegem, eu nu voiam să merg neapărat, dar voiam să se risipească tensiunea, ceata dintre noi, că o tăiai cu cuțitul. Și după cum aveam să aflu, erau motive sa fie, că erau inca lucruri nespuse între noi care ne țineau departe unul de altul, pe moment.

Deci nu voiam să merg, dar nici nu prea știam ce să fac, ca sa ajung la el. Așa că încercam cum știam eu...sa mă reglez șingura. Deși instabilitatea venea din relație.

Și-l intreb, da ai vrea sa ramai tu, singur, cu fetele? Mă gândesc eu că poate ii face bine și lui putin spatiu și conectare cu fetele și că poate îl ajută, mai apoi sa se deschidă. Că poate are nevoie de spatiu și nu știe.

Toată discuția aceasta a avut loc pe mașina. Am ajuns acasa și-l vad supărat. Și-l întreb ce-i baiul....?

Și atunci îmi zice că se simte egoist și că e nemulțumit de sine, că nu s-a gândit la mine. Nu știam ce se întâmplă, dar puteam sa vad că era ceva din patternul lui din trecut.

Și-l întreb: Ce te-a făcut să te gândești la asta?

Și-mi zice că și-a dat seama că deși a zis el sa mă duc pe munte, nu va fi așa de fain fara mine, sâmbătă ce urma, doar el cu fetele. Și că nu voia, de fapt sa plec de langa el.

Iar ia ghiciți, cum m-am simțit eu?!

Flatată, văzută, apreciata, importanta...un pic! Căci pe atunci asta era durerea mea, că poate nu sunt cea mai importanta, pt el.

Adică exact diferit fata de cum credea el că voi reacționa. Bazat pe un pattern mai vechi, credea că  mă voi apăra sau că mă voi simți atacată.

Dar nu era cazul, cu mine! Căci îmi doream și eu, doar sa fiu cu el. Să mă simt apreciata si importanta pt el! Iar asta a fost ca un semn de apreciere: că apreciază timpul cu mine! Că eu, pe baza experiențelor anterioare și nu numai, credeam că nu mă vrea pe mine, cu totul! Deși el doar asta-i dorea. Dar încă, pe atunci sau in acel moment, era mai greu să pătrundă acest mesaj între noi.

Dar el si-a făcut partea lui de atunci ...sa rămână acolo, sa lucreze la el și la cum își transmite asumarea, la patternurile lui vechi, la vinovăția care-l împiedică să mă vadă așa cum sunt, cu toate emoțiile mele, etc. Si eu, la rândul meu, am lucrat în continuare la mine: sa continui sa cer, nu doar să protejez(dau), sa am răbdare să treacă și el prin procesul lui care e in alt stadiu, sa am grija de mine și să mă uit la nevoile mele.

Și uite așa, mi-am dat seama că de fapt, eu fumam de dragul lui. Am inceput sa fumez mai mult, de când ne știm, in ideea in care de multe ori ieșeam cu el la țigară, deși eu nu simțeam, nu voiam asta. Mereu am fost un fumător neserios. Dar mergeam că sa mai avem puțin timp împreună. Dar nu era neapărat cu conexiune, mai ales in timpul zilei. Că fiecare eram preocupați de munca. 

Așa că, Intr-o zi, când el mă aștepta să ieșim la cafea, simțeam că tot Aman. Și-mi zic, cum ar fi sa nu ies...?

Și stau cu mine și-mi dau seama că eu simțeam sa fac altceva in momentele alea: fie să-mi continuu lucru, fie sa fac altceva mai important pt ziua mea de lucru.

Ii spun pe urma ce-am simțit și că vreau să mă las de fumat. Că eu știu că o fac cu scopul de a mă conecta, dar de fapt, obțin efectul opus. Ma gândesc mereu să merg la țigară și nu mai stau in prezent! Că aveam mpresia că acolo e conectarea, dar de fapt conectarea e între doi oameni, și nu cu țigara, cu alcoolul, sau alte substanțe.

Așadar, mă întorc din nou la limite. A fost o limită și faptul că el și-a exprimat dorința că eu sa rămân langa el:

 Vreau sa nu mai fugi de langa mine, când ești supărată pe mine! Îmi doresc să rămâi aici, langa mine!

Iar pe mine m-a făcut să mă simt mai sigura, mai dorita.

La fel funcționează și cu copiii, însă la fel, asumată(adică conștientă) și in lipsa vinovăției, care ne blochează de multe ori de la a exprima cu adevărat ce e in noi!

(Aici va redau o parte din dialogul meu intern, ca sa va inspire să vedeți ce se întâmplă în interiorul vostru când aveți 'dispute' sau ciocniri în cuplu. Noi ne certăm, ne iubim, ne împăcăm, ne mai împăcăm o data, ne mai iubim, ne mai cionim, dar mai puțin intens, și uite așa, până la urmă reparam. Și in terapie, putem recunoaște progresul bazat pe scăderea intensității emoțiilor )

Daca vrei sa vorbim mai multe despre limite în relațiile de cuplu, poți să-mi dai un mesaj cu întrebările tale.