Ce facem cu singuratatea?

Stii sentimentul ala cand poate esti inconjurtat de oameni si te simti singur? Sau cand in momentul in care nu esti cu cineva, fizic, incepi sa te simti foarte singur? Ca ceva nu e bine?

Astea sunt caile alea mai directe, mai vulnerabile, dar sunt si moduri mai ascunse sub care poate fi simtita ca si:

"ce am eu de spus nu e important sau sunt copilarii sau slabiciuni sau ii va nelinisti/deranja pe ceilalti"

Sau acea stare in care mereu iti ignori corpul, mintea, etc pentru ca tu esti puternic?

Singuratatea are radacini adanci si probabil candva sau de-a lungul vietii tale, sau a stramosilor tai, a existat multa izolare emotionala sau/si pierderi.

Pierderile persoanelor apropiate, fiind persoane de atasament lasa urme adanci atat in psihicul nostru, dar si in genealogia noastra.

O trauma de pierdere poate fi resimtita de corpul nostru sau poate retrezi emotii atat de vii si de reale, incat sa se simta ca si cum ti-ai pierdut mama. Adica cumplit. Ca nu poate fi nimic mai cumplit decat sa-ti pierzi mama, ca si copil.

Bineinteles, o pierdem in multe feluri, de-a lungul vietii, insa pierderea ei fizica, fara suportul potrivit, poate lasa urme chiar si generatii mai tarziu.

Te simti pierdut, ratacit, incerci sa te reglezi sau sa-ti revii de unul singur...si totusi parca ramai acolo, agatat, in alerta, nu-i asa? Infometat de iubire, de contact, de a impartasi.

Insa dincolo de traumele suferite, exista si o realitate a vietilor noastre prezente, a insingurarii sistematice din cadrul societatii actuale, si de aici cazurile foarte multe de depresie si anxietatea generalizata.

In aceasta era a schimbarii, in care nu ne mai luptam pentru supravietuire, dar alergam in toate partile si incercam sa realizam si sa ducem cat mai multe, in spate, accentul cade atat de mult pe 'a face' in loc de 'a fi' incat in aceasta goana dupa 'a face', nu ne dam seama ca ne lipsim tot mai mult unii de ceilalti, adica ne lipsim unii altora.

Daca mai demult ' a face' venea la pachet si cu 'a fi', caci ritmul de viata era unul mai incet si-ti permitea sa simti ce se intampla in jurul tau si cu tine, chiar daca nu aveam atata constiinta de sine ca si acum, Acum parca nu mai exista decat 'a face', iar timpul pentru a fi, ajungem sa il amanam si programam. Ca si cum, voi mai avea timp sa simt, dupa ce termin asta sau asta.

Si astfel se naste o speranta desarta. Si bineinteles, ca atunci cand in sfarsit, iti dai timpul sa simti: fie vin prea multe deodata si te coplesesc...si genereaza mai multa anxietate, fie nu mai stii sa te opresti.

Iar din starea asta, de coplesire sau de alerta, ne ducem in lume sa cream sau sa intretinem relatii. And guess what? Fie ajungem sa ranim sau sa fim raniti, si bineinteles cu cele mai bune intentii. Iar asta fara pic de ironie....chiar asa se intampla in viata reala.

Asa ca si in cuplu, nu-i asa? Fiecare cu durerea lui.

Si uite asa, ajungem ca fiecare sa-si construiasca o carapace cat mai groasa formata din mecanismele lui de aparare si fie nu mai poate fi el, cu emotiile lui vulnerabile, fie se inchide si mai tare ca nu se simte inteles sau auzit, fie nu mai stie cine e la un moment dat, caci a tot adaugat straturi sperand sa poata acoperi durerea.

Dar durerea nu pleaca de una singura, cu cat incerci mai mult sa o acoperi, cu atat va incerca mai tare sa iasa.

Si atunci ce faci? Alegi sa o lasi sa iasa, desi, cu riscuri,...caci s-ar putea sa te trezesti din nou, ranit, singur si tot mai singur, in fctie de ce mecanisme de reglare emotionala ai, sau o tii inauntru si mai adaugi straturi, insa si asa te simti parca tot mai departe si mai departe de ceilalti si de tine.

Eh...si ce facem cu singuratatea asta, care e si intrapsihica, dar e si reala, fizica. Iar cumva cea psihica o intretine pe cea fizica si vice versa?

Despre asta, si despre ce putem face, practic, revin intr-o alta postare. Pentru azi, as vrea sa ramai cu constientizarea faptului ca ea exista si e si reala. Si a ne uita ce ne face sa ramanem acolo? Ce ganduri? Ce temeri? Ce convingeri?

Ne insinguram tot mai mult ca si societate, prin prisma vietii 'aglomerate' pe care o ducem, prin prisma cutiilor de carton in spatele carora ne petrecem 90÷ din timp, uneori, prin contactul foarte putin cu oameni importanti pentru noi, prin scopurile si dinamicile joburilor incredibil de variate, prin faptul ca "nu avem timp". Iar asta nu ne ajuta.

Imi place sa spun ca: "Timpul nu exista...timpul ti-l faci? " Oare chiar asa e?

Intrebarea e: De cate ori iti faci timp pt lucrurile cu adevarat importante pentru tine? Pentru sufletul si interiorul tau?

O imbratisam, daca putem! Daca nu, mai incercam inca o data, cu credinta ca dar din dar se face rai, incet, uneori foarte incet, dar sigur :)

Dar cel mai greu de pastrat, uneori, e acea luminita de la capatul tunelului, denumita Speranta.

Si totusi, aceasta speranta poate fi atat de puternica incat cu o mica mica doza, se poate face lumina

La multi ani, Romania! Sper sa ne amintesti, ce inseamna " a fi UNITI"!