Cand si cat ne ajutam copiii?

Inspirata de niste mamici minunate de la grupa de Cercul Sigurantei in curs , o sa povestesc putin despre teoria atasamentului si despre cum a aparut ea si despre ce vine pe linia asta din spate, caci probabil multi auzim: "il prea cocolosesti", " Stai prea mult cu el" "il rasfeti" "il faci dependent" etc…sigur mai gasiti formulari.

Si mi-as dori sa clarific diferenta asta, care da, uneori poate sa fie foarte fina si greu de observat, intre a fi hiper protectiv cu copilul sau pur si simplu a-I fi alaturi si a-I oferi ajutor, atunci cand o cere.

Cand Bowlby a pus prima data pe masa, aceasta teorie a lui incepand cu anii '50-60 a intampinat foarte multa rezistenta, inclusiv de la comunitatea psihologilor din vremea respectiva. Pentru ca, pana atunci, se credea ca intreaga existenta a copilului e o desprindere , o invatare a independentei.

Si intradevar, asa e…copilul invata inca de cand se naste cum sa fie independent si sa descurce mai departe in viata. Insa nu SINGUR. Conform psihologiei evolutioniste, oamenii sunt animale sociale, iar asta inseamna ca intotdeauna, vom avea nevoie de relatii pentru a functiona sanatos, in armonie, pentru a ne putea apropia de echilibru. Iar tocmai asta e ceea ce a observat Bowlby, mai intai la copiii care au ramas orfani in urma razboiului, din dificultatile de relationare pe care le aveau, si mai exact el a descoperit ca asta se datora lipsei parintilor (sau a unor figuri de atasament) din copilaria lor.

Si ca afectiunea umana le facea bine, cum ne face tuturor de altfel, adulti sau copii. Insa pentru ei, era mai greu de primit si dura mult mai mult pana o puteau primi si considera afectiune. Pentru ca nu era ceva familiar, ceva cu ce erau obisnuiti. Si din nou, dpdv evolutionist, tot ce e nou, pentru o parte a creierului nostru semnaleaza pericolul.

Asta a observat foarte important Bowlby la vremea respectiva, ca afectiunea oferita la momentul potrivit, adica atunci cand copilul are nevoie de ea, il ajuta pe copil, ca la maturitate sa stie cand sa se descurce singur si cand sa ceara ajutorul. Si astfel, toata viata ii sustinem pe copii inspre a se putea descurca cat mai bine in viata, dar fiind acolo, ca sustinere emotionala, pentru ei. Despre asta e vorba in Teoria atasamentului si in intreaga psihologie a dezvoltarii: Sa fim acolo, pentru ei, ca suport emotional.

Daca suntem foarte atenti, o sa observam, ca ei, copiii, nu au nevoie sa facem lucruri in locul lor decat rareori. Si ei isi doresc acelasi lucru, sa poata ei singuri sa faca.

Pentru ca cu fiecare mic lucru pe care il reusesc singuri, increderea lor in ei, creste substantial. Iar cand chiar au nevoie sa facem ceva in locul lor, pentru ca au incercat si nu le-a iesit, ei vin inspre noi, sa ne ceara ajutorul. Si atunci li-l oferim. Insa, din nou, doar atat cat si cand au nevoie. Da, nu e usor, ca noi mai avem si alte prioritati in viata asta. Totusi cand ne oprim sa ii observam, ne dam seama cate putem invata de la ei, lucruri pe care le-am uitat, despre noi insine.

Cum zice si Cercul Sigurantei, ei sunt ei insisi manualul cu instructiuni, avem nevoie doar sa invatam cum sa-l citim , astfel incat sa le putem raspunde cu adevarat nevoilor.

Din nou, extrapolez, si va amintesc ca asta e valabil in toate relatiile noastre: cu partenerul, cu angajatii, cu colegii, cu scolarii, etc Si astfel, pentru zilele ce urmeaza fac un apel:

### Doar sa ne indreptam atentia inspre cand si cat au nevoie copiii, si altii din jur, de ajutorul nostru? Si cum e cel mai potrivit pentru ei sa il oferim?###

Iar daca vrei sa afli mai multe despre toate acestea, intr-un mod foarte personalizat si exact asa cum ai tu nevoie, poti sa te inscrii mai jos, la urmatoare grupa de Cercul sigurantei in care invatam cum sa dezvoltam increderea copiilor in ei si ii ajutam sa se simta valorosi intrinsec, nu doar atunci cand sunt apreciati din exterior.

Daca esti curios, pentru inscrieri, te rog sa lasi un coment mai jos sau sa te inscrii in formularul urmator: https://docs.google.com/.../1FAIpQLSfumdOObILfMO.../viewform