Relatia cu mama - Nu e niciodata prea tarziu

Nu e niciodata prea tarziu sa crestem!

Si o sa povestesc o intamplare ...relativ simpla legata de relatia mea cu mama mea. 

Care a fost una dificila, incepand din adolescenta si pana acu vreo 2-3 ani cand viata ne-a obligat pe amandoua sa ne asumam rolurile pe care le aveam...ea de mama/parinte, si respectiv, eu, de fiica care are nevoie de supportul parintelui. Caci, dupa cum am mai zis si dupa cum ne invata si Cercul Sigurantei sau teoria atasamentului, parintele ramane parinte. Datoria noastra ca parinti e fata de noi insine in primul rand, ca  mai apoi sa putem sa fim alaturi de vopiii noatri atunci cand ei au nevoie, respectiv cand vin inspre noi si cer, indiferent ca o fac intr-un pe plusa sau pe minus, adica prin comportament asumat(cerand: "Am nevoie de ajutor") sau prin comportament neasumat(orice compportament care pare nepotrivit dpdv al parintelui). 

Dar ca parintele sa poata vedea asta, adica suferinta propriului copil...chiar si atunci cand se manifesta prin comportamente neacceptate social, are nevoie sa aiba grija de sine, de viata sa emotionala in primul rand. 

Ieri...duminica fiind si foarte incarcata emotional si cu sprijinul potrivit aproape, m-am dus sa-mi vizitez mama. Dar la noi vizitele nu au fost niciodata standard si cu asta mi-a fost mie greu, mare parte din relatia noastra. 

Vizitele erau ca sa ajutam...sa facem, sa dregem...iar eu imi doream doar sa stam o ora impreuna, sa povestim. 

Dar modul lor de conectare, al parintilor, era diferit.  Iar mama mea, intruna facea ceva, pe cand eu imi doream doar sa fie. 

Si ia ghiciti...cu ce mi-e mie cel mai greu cu copiii mei?! Sa stau!!

...desi tot incerc de 8 ani de zile sa creez momentele astea de conexiune naturala si asa cum au ele nevoie, acum, scriind, imi dau seama cat de greu le e si lor cu mine atunci cand nu pot sa stau. Iar prin a sta, nu ma refer la a sta fizic, ci emotional, adica la a fi prezent si cu toata atentia indreptata acolo. 

Dar asta e o munca si o constientizare continua. Aduce si beneficii extraordinare si nu e mereu nevoie sa fim in prezent(nicio extrema nu ne ajuta, pe termen lung). 

Insa, acum, imi doresc sa-mi exprim incantarea fata de munca si cresterea mamei mele din ultimii ani. Si a mea, inevitabil, impreuna cu ea. Ca si eu, dar si ea, am depus multe eforturi ca sa ne fie bine, impreuna si separat. Nu ne vedem foarte des, dar intalnirile noastre sunt din ce in ce mai frumoase si mai placute. Si emotionante, cum a fost cea de ieri! Si vad multe patternuri in relatia cu fetele mele, din cele pe care le am si eu cu mama mea, evident! 

 Si ne-am certat si ne-am dat in cap, de-a lungul anilor, dar n-am renuntat niciuna la cealalta! Pentru ca, la fel ca si in cuplu, in orice relatie avem repararea! 

Ca si in cuplu, si in relatiile parinti-copii si copii-parinti, ne ranim reciproc, desi orice parinte ar da tot sa nu-si vada copilul suferind. Insa, suntem Oameni. Si asta ne facem Umani, sentimentele si emotiile. Asta ne face si empatici si sa evoluam! Asa ca e in regula sa le avem, chiar daca uneori, par ca nu ne fac bine! 

Avem mereu sansa de a ne intoarce inspre noi si inspre relatie...ca sa reparam! 

Iar bucuria pe care mama mea a simtit-o ieri, pt ca am reusit sa ne conectam cu ea pe limbajul dansei de iubire, a fost magica. Si atunci am putut sa observ cum si dansa a incercat sa vorbeasca limbajul meu. Cat s-a putut...dar a incercat. Iar eu am avut rabdare. Dar cred ca si mai mare a fost incantarea dansei, sa ma simta pe mine, ca si copil adult al ei, intr-o stare f buna dpdv emotional. Fricile si ingrijorarea dansei s-au diminuat, si atunci si-a dat voie sa se bucure de intalnirea si conexiunea avuta cu noi! 

Si sunt foarte mandra de EA!  A invatat sa zica te iubesc, sa ne tina in brate, sa-si exprime emotiile...

Dar recunosc, ca nici eu nu puteam sa accept partea asta din dansa si poate nici din mine! 

Tu, cand ai reparat ultima data o relatie importanta din viata ta?