Ce faci atunci cand te opresti din alergat...and boom?! Atac de panica?! Sau alte stari nasoale?!

Stii sentimentul ala...pe care-l ai, uneori, cand te opresti, fie ca-ti spune corpul stop, fie cand te pui seara in pat, fie cand se intampla ceva...si pur si simplu, tre sa stai?!

Fie ai atacuri de panica, fie nu mai stii ce sa faci, cine esti, simti un gol, un vid ...si nu stii ce-ti lipseste?

Pare ciudat ....ca te-ai oprit si pur si simplu nu mai stii incotro?

Pare ca e ceva negru si mare acolo, care vrea sa iasa...sa puna stapanire pe tine?! Pare ca nu stii la ce sa te astepti si in curand va iesi ceva foarte urat la suprafata?

Pare ca ti-e frica de ce e acolo, de necunoscut, de durere sau de intensitatea emotiilor pe care le simti?

Nici macar nu stii ce e acolo, dar stii ca vrei sa plece. Si faci eforturi uriase, sa nu mai simti...

E cumplit....stiu si ca te sperie si nici nu te incurajez inspre a trai singur, dar traieste, cauta sa traiesti, fie cu ajutor specializat, fie in prezenta unui prieten langa care te simti acceptat...asa cum esti, pentru inceput.

E important mediul in care ne vulnerabilizam, dar poti incepe incet, cate putin...sa testezi terenul, sa vezi, cum se simte....?

Iar apoi, poate ca la un moment dat, toata angoasa care sta acolo, dedesubtul prezentului si-ti tot da tarcoale .....s-ar putea sa-si inmoaie coaja si sa fie mai suportabila?!

Si cu timpul, vei putea sa-ti duci singur/singura starile sau sa ceri ajutor, in mod vulnerabil, atunci cand ai nevoie...

Si e posibil, ca oamenii sa nu poata raspunde imediat, insa ei vor veni...inapoi inspre tine, iar pana atunci si tu vei fi gasit unele solutii...cum sa stai cu tine.

Partea buna e ca: Nicio stare nu tine pentru totdeauna! Nici aia 'buna' , nici aia 'rea'!

Si totusi, uneori scade din furie sau din reactivitate, atunci cand trecem prin starea respectiva, oricat de neplacuta ar fi.

Si nu e doar despre nevoi. Pare ca terapia se opreste la prezent si la implinirea nevoilor.

Dar mai e ceva, dupa. Iar scolile de terapie nu prea ne invata sa ne uitam la asta foarte mult, caci cica asta e o ramura a coachingului. Insa ele se intrepatrund, la un moment dat.

Dupa propria cunoastere si acceptare, mai e si despre cum ne vedem viitorul?

Plin de deznadejde, pesimist, neputincios sau cu speranta, optimism ca poate fi mai bine, ca esti pe drumul cel bun?

Iar asta impacteaza mult modul cum ne simtim in prezent si ceea ce facem in prezent.

Tu cum iti vezi viitorul? Te provoc...sa te vezi pe tine, in viitor...exact asa cum iti doresti sa fii!

Oare ce-ti doresti cu adevarat?

Si apoi sa-ti observi starea. Cum e ea?