Casuta noastra, cuibusor de nebunii

Iubitul meu suflet, aceasta e casuta in care, pret de o noapte, am poposit impreuna intr-o noapte frumoasa de Mai.

Dar tu erai framantat si trist,...iti doreai o imbratisare pe care n-o puteai primi.

Ai plans in hohote exprimadu-ti furia ca ai fost abandonat, abandonat in cel mai crud mod cu putinta. De unde din dorinta de-a nu rani, ai fost ranit, aproape mortal.

Si eu ma uitam la tine, cu neputinta si nu stiam cum sa te salvez! Cum sa te salvez, de tine! Te-am ingropat atat de adanc incat sa nu-ti mai aud suspinele. Caci ma pierdeam in nefiinta ta. Era cumplita dorinta si neputinta de-a te avea alaturi.

Si apoi te vedeam cum te infurii ca un copil mic care nu si-a vazut mama de o saptamana. Te infurii si faci tantrumuri...si urli. Dar n ai la cine. Ca nu e cine sa te vada sau sa te aline, acum! Eu ma scald in neputinta, privindu-te. Iar tu te pierzi in disperare. Intr-o disperare parca fara margini, uneori! In disperarea aia a copilului mic care nu stie ca mama lui se mai intoarce vreodata. Si ramane trist si parasit, crezand ca nu o va mai vedea niciodata, ca nu-i va mai simti privirea plina de dragoste si compasiune, ca nu va mai fi atins de mangaierea ei blanda si fina, ca nu-i va mai simti parfumul unic, ca nu se va mai putea cuibari in bratele ei, sa se odihneasca, dupa o noapte grea, ca nu va mai fi cine sa-i stearga lacrimile cu privirea, ca nu-i va mai da nimeni putere si speranta sa se ridice a 2-a zi din pat. Ca nu va mai avea de ce, daca ea nu va fi acolo. Ea era insasi universul intreg, pentru el! Ea era muza lui, speranta, increderea si entuziasmul lui! Fara ea, totul e plat, cenusiu si de nedorit. Curiozitatea lui se stinge incet si nici macar nu mai face tantrumuri de la o vreme, ci doar se lasa asa....plimbat prin viata de un corp. Un corp care ii e strain, chiar dusman cateodata. Un corp pe care nu si-l simte, nu si-o asculta, nici macar parca nu stie ca exista. Il foloseste doar pentru a-l purta dintr-un loc in altul. De pe un munte pe celalalt. Pentru a-si balansa piciorul de pe un ski pe altul...de pe o pedala pe cealalta!

Ti-e greu...sa te vezi traind asa...sau mai exact, sa nu te vezi. Si mie mi-e greu sa te duc! Desi, ce-mi oferi cand esti acolo, pr zent, cu mine, e dumnezeiesc. Iar pentru clipele acelea de nemurire, as da o bucata din univers! Mi-amintesc cand ma strangeai in brate...si doar ma mangaiai, ca sa nu simti tot tumultul de ganduri si emotii ce nu-ti dadeau pace sa fii, si eu plangeam si-ti sarutam ochii inchisi. Si cum gustai sarutul meu bland pe ploapele tale inchise si moi. Cum il duceai mai apoi pana in suflet, mangaindu-te ca...poti trai fara ea, fara VINA!

Nu inteleg, nu inteleg nici pana in ziua de azi, cum am ajuns sa te ingrop atat de adanc, in mine! Cum ti-ai castigat acest loc, atat de sacru...si cum ti l-ai luat cu atata incredere! Cum am ajuns sa simt atat de mult! Iar singura explicatie pe care o gasesc e ca te aflai in acelasi loc! Ca reflectai in mine si eu in tine, iubirea de care aveam nevoie, amandoi! Ca sa ne reintregim! Caci nu puteam sa o gasim in exteriorul nostru, n-o primeam oricat o cautam! Asa ca ea a rabufnit din interior si ne-a coplesit! Ne-a luat pe sus si ne-a dus departe, departe de lume, departe de tot!

Acum, amintirea intensitatii ei...doare, doare mai ales lipsa ei. Unde te-ai pierdut iar?! Unde in adancuri te-ai ascuns din nou?

Cand o sa inteleg ca ai fost o naluca?! Cand o sa intelegem ca nimic nu e real? Nimic ce am gustat si trait, impreuna!

Si totusi a fost....atat de real, cum niciunul dintre noi n-a trait vreodata. Caci altfel n-ar fi fost deloc! Acele momente pure de bucurie, incantare, pasiune si iubire! Acele momente atat de constiente pt mine, si atat de aievea pt tine! Cum te rupeai inca 2 sau in 7 ....bucatica mica de suflet imprastiat si incercai sa faci tuturor pe plac, mai putin tie insuti?!