About love and about me

Cateodata, sunt cea mai fericita persoana din lume!

Dar am si momente cand sunt si ma simt cea mai nenorocita persoana din lume!

Cum a fost weekendul si saptamanile care a trecut!

Si cu toate stiinta universului, tot ma epuizez...din cand in cand. Mai des decat as vrea. Ca nu m-a scutit nici pe mine viata de durere!

Iar apoi scot capul din nisip! Si ma uit lung la mine! Si la unde m-am pierdut, din nou, pe mine!

Ce am nevoie? Ce doare? Poate am nevoie sa pun limite, poate am nevoie eu de niste limite, poate am nevoie sa visez, poate am nevoie de timp de calitate in cuplu, poate am nevoie sa simt ca pot sa am grija de copiii mei, asa cum imi doresc, de familia mea, poate am nevoie sa ma bucur alaturi de oamenii dragi, poate, poate poate am incercat prea mult si am obosit.

Poate am nevoie sa ma intorc inspre mine si sa-mi amintesc cine sunt si de ce sunt aici! Poate m-am pierdut prea mult fiind acolo sau in situatii care nu tineau de mine!

Poate nu mi-am luat timp pt mine...cum li se intampla multor mame...de exemplu.

Si dupa o pauza, imi gasesc din nou forta sa ies afara, sa fiu cine sunt si sa o iau de la capat! In fiecare saptamana si in fiecare zi ! Dar cu fiecare zi si fiecare saptamana e tot mai usor! Si avem nevoie sa stam si recunoastem acest mic progres!

Ca ma cunosc si ne cunoastem tot mai bine! Si invatam unii despre ceilalti, cu deschidere si curiozitate, atunci cand nu ne mai e frica.

Frica sa pierdem, frica sa zicem, frica sa iubim, cu adevarat! Si sa recunoastem asta, in vazul lumii.

De parca ar fi o rusine. Ma confrunt adesea cu asta...vad multe situatii in care-mi dau seama ca limbajul iubirii, al afectiunii sau al asumarii sau al parerii de rau nu a fost auzit in jur.

Sunt oameni care se intreaba:

Cum sa zic asa ceva? sau Pai nu i-am zis niciodata, asa...dar stie el/ea ce vreau sa zic.

Sau: Nu stiu ce sa fac cu asta...ce ar trebui sa zic, nu si-a cerut nimeni scuze vreodata de la mine.

Ba nu, nu STIE! Si mai mult de atat, chiar daca undeva, in adancuri poate ca stie, are de fapt nevoie sa si auda!

Ca si cuplul meu de ieri: Ea stia si simtea, dar sa-i vedeti bucuria de pe fata, cand in sfarsit el si-a exprimat aprecierea si recunostinta pt ca ea este asa cum este!

Cum ca nu ar fi unde este fara ea! Ca el este de fapt foarte linistit alaturi de ea si ca acasa, cu ea, simte ca poate sa fie asa cum vrea si sa faca ce vrea!

Si nu simte ca nu mai e de ajuns! Doar ca uneori, inca pare greu de crezut! Inca are nevoie sa invete, ca asta e BINELE!

Si nu intelegea cum de nu a constientizat pana atunci! Desi el le stia, toate acestea. Dar nu a stat sa le simta.

Si sa vedeti apoi, cum s-au linistit amandoi!

Atat avea ea nevoie sa auda! Ca eforturile ei n-au fost in zadar! Ca el le vede si le simte! Ca el e bine, langa ea! Si ca el realizeaza asta!

Chiar daca parea implicit si toata lumea vedea, el nu i-a spus ei, nu ASA, in modul acela, vulnerabil: cu toata simtirea de care era capabil, in acel moment; cu lacrimi in ochi si vocea tremurand...

Ca parca nu-i venea sa creada, ca e bine si nu mai tre sa traiasca mereu cu frica sau neputinta in san, ca in relatia anterioara.

Caci acum era Altul! Era EL, langa EA!