Nedormiți. Despre somn, părinți și singurătatea de care nu vorbim

Știu cât e de greu cu lipsa somnului.

Fetița mea cea mare are acum 10 ani. Și până pe la 8-9 ani ai ei... sincer, nu știu cum am dormit. Nu știu cum am supraviețuit.

Vreau să vorbesc despre asta pentru că întâlnesc subiectul foarte des. Și vreau să-l normalizez.

Mulți oameni sau uneori unul dintre parteneri, nu știu ce înseamnă să-ți fie somnul întrerupt ani de zile. Parintii nostri au uitat...

Să nu mai ajungi să intri în somn adânc. Cu copii mici, așa e: dacă nu e unul, e celălalt. Dacă ai mai mulți, și mai și.

Așadar, foarte mulți dintre noi, părinții, suntem efectiv NEDORMIȚI timp de ani de zile. Mai prindem câte o noapte bună, dar rar...

Și atunci crește irascibilitatea. Crește sensibilitatea la durere, și emoțională, și fizică. Iar asta e de luat în considerare pt ca are efect asupra reglarii emotionale. Capacitatea de a te relaxa si a te bucura e si ea foarte afectata de lipsa somnului!

Somnul si emotiile

Mă lovesc de asta chiar și în terapiile de cuplu. Mama e nedormită, mai ales în primii trei ani. Are nopți la rând în care somnul nu e profund.

Iar știm din studiile despre somn că emoțiile se procesează în mare parte în timpul nopții. Când somnul e fragmentat, procesarea asta nu mai are loc cum ar trebui.

Atunci mama are nevoie să-și proceseze emoțiile în timpul zilei. Cu oameni alături. Cu tatăl, cu cei din jur. Să vorbească despre ce simte.

Și da, mă refer mult la mame, dar sunt și foarte mulți tați în aceeași situație, mai ales după primii doi ani și mai ales acolo unde sunt mai mulți copii.

Atenția care se rupe în o mie de bucăți

Mai e un aspect care ne dezechilibrează emoțional: atenția distributivă.

De fapt, ea nu prea există. Creierul nu face mai multe lucruri deodată, ci doar mută foarte repede focusul de la unul la altul. Iar asta consumă din aceleași resurse de care avem nevoie ca să ne gestionăm emoțiile.

Eu una nu reușesc să lucrez la laptop, la ceva care cere focus profund, cu copiii lângă mine. Dar chiar și când gătești, faci ceva prin casă sau ești într-o conversație... tu te uiți și după copii. Ești mereu atentă la ei și la încă o mie de alte lucruri. Plus telefonul.

Cei fără copii trăiesc asta probabil la job, când ești bombardat din toate părțile.

Atenția asta ne rupe. Ne consumă enorm de multă energie. Și face tot mai greu să ne ancorăm în prezent... și să fim cu adevărat prezenți cu ceilalți.

Capacitatea se recapătă

Acum, cea mica are 5 ani. Am o noapte, două pe săptămână în care dorm bine, fără întreruperi. Restul nopților... tot așa funcționează, deși mult mai bine decât în trecut.

Și în nopțile alea bune îmi dau seama câtă capacitate am. De gândire, de focus, de prezență, de a face lucruri.

Credeam că mi-am pierdut-o. Vreau să vă reamintesc: NU e pierdută pentru totdeauna. Se recapătă.

Până atunci... răbdare și înțelegere.

Singurătatea maternității

Când fetița mea era mică, exista un program prin care mămicile puteau să sune alte mămici și să vorbească. Mi-a rămas în minte.

Pentru că pe măsură ce discut cu tot mai multe mame, văd cât de cumplită e senzația asta. Să fii zi după zi, zi după zi, singură, cu o ființă care are nevoie de tine, dar care nu-ți poate da feedback. Care nu vorbește.

Neputința în care intri când nu-ți poți liniști copilul, când nu știi de ce are nevoie... de acolo vine singurătatea. Iar dacă mai și pățește ceva, e și mai greu.

Maternitatea e o perioadă în care singurătatea e la superlativ. Am trăit-o si eu. Au trăit-o toate mamele cu care am vorbit până acum.

Mi-am făcut o misiune din a aduce conștiență asupra acestui lucru și din a încerca să facem să fie altfel.

Avem nevoie unii de alții!!!! Ca de aer!

E trist că în era asta a bunăstării, faptul că nu mai avem nevoie de ajutorul celorlalți ne izolează. Ne întâlnim doar programat. Interacțiunile se reduc.

Iar asta nu ne face bine. Suntem animale sociale. Creierul e făcut să trăiască în relație. În engleză există un cuvânt foarte fain pentru asta: thrives. Creierul înflorește în comunitate. În singurătate se atrofiază și devine hipersensibil, la durerea fizică și la cea psihică.

Așa că vă încurajez:

Mămici, mergeți spre alte persoane. Vorbiți despre ce simțiți.

Parteneri, faceți-vă timp și spațiu mental, mai ales în primii ani, ca să fiți acolo lângă ea. Si in rest, dar in primii ani...e nevoie de mai mult. Ca voi sa fiti copacul care hraneste mama cu dragoste, astfel incat mama sa i poata oferi bebelusului tot ce are nevoie.

Ca să nu ajungă să simtă singurătatea asta....cumplita.

Cereți ajutor. Socializați. Să ne ajutăm.

Pentru că doar ÎMPREUNĂ creștem. 🤍